„De la început e bine să plecăm cu cateva lucruri ştiute şi anume: că toţi oamenii, fără deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fiii oamenilor şi fiii lui Dumnezeu. Adică, după trup suntem făpturi pămanteşti, iar după duh, făpturi cereşti, care însă petrecem vremelnic în corturi pământeşti. De la Dumnezeu ieşim, petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem. Fericit cine se-ntoarce şi ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta este cărarea. ” – părintele Arsenie Boca
Viaţa omului pe Pămant este lăsată ca un ciclu al dualităţii, al plecării şi revenirii de la şi către Dumnezu. Copilul este pur, curat, cunoaşte perfect esenţa a ceea ce el este, şi tocmai de aceea se iubeşte neconditionat.
Adolescentul, având contact cu ceea ce numim învăţămant, societate şi dogme comportamentale, începe usor să se îndepărteze de Cale şi să uite esenţa a ceea ce este.
Omul adult, pus faţă în faţă cu nevoile existenţei cotidiene şi ale societăţii din care face parte, uită total scopul şi este pierdut în cel mai întunecat şi îndepărtat punct faţă de Creator.
Apoi, întreptându-se spre apusul vieţii, omul începe să se întrebe care este scopul existenţei sale, cine este el în raport cu Universul şi atunci încearcă să regăsească esenţa sa şi să redescopere dorinţa de revenire Acasă.
Există cazuri fericite în care omul se trezeşte spiritual, ascultându-şi şi urmându-şi Sufletul în tot ceea ce face, neluând în seamă nici dogmele, nici societatea şi nici părerea celorlalti. El se iubeşte necondiţionat, aşa cum a fost lăsat de Dumnezeu, o fiinţă perfectă trimisă să experimenteze una dintre cele mai minunate lumi ale creaţiei, Pământul. El este bucuros doar pentru că este. Iar după ce experimentează iubirea de sine, păşeşte la nivelul următor, al iubirii celorlaţi oameni şi trăind alături de aceştia, reface circuitul Marii Inimi Universale în care Toţi Suntem Unul.
Astfel, acest Om ajunge să trăiască iubirea de Dumnezeu sau îndumnezeirea!
